Își pleacă trupul fruntea
spre-odihnă, mai ușor,
când sufletul își suie
mai fericit Taborul
și ochii mai cu dulce
iau bun-rămasul lor...
Când dragostea mai albă
își ia-mpletită zborul.
Ce minunată-i crucea
de raze, ca un pod,
pe care trecem golul
cel dintre lut și stele...
Ce cale fericită,
ferită de-orice glod
e calea rugăciunii
și lacrimilor grele.
Ce rod ceresc răsare
din ce-a fost mai arat
de plugul suferinței
prin viața scrijelată,
ce nimb slăvit e-acela
în flăcări așezat,
pe fruntea crucii noastre
cea mai cu greu purtată.
Acum, pot trece vama
cernut și cântărit,
c-am fost trecut prin raze,
am fost spălat cu rouă
și-nfășurat în lacrimi -
plecarea mi-am plătit
și-abia aștept să intru
în casa mea cea nouă...